de la zece

a fost o vreme cand cam toti ai mei vorbeau pe-ascuns. stiu sigur ca ascultau bbc si vocea americii. stateau batranii si ai mei langa calorifer cu o sarma scoasa pe geamul ferecat. la etajul zece, langa piata nicolina. radio de ala la care cadeau placutele cu cifrele de ora. potentiometrul gajaia la reglaje. in momentele alea era o liniste in casa… apoi se apucau de frantuzit. pana mea, ce-o fi spunand? incet am inceput sa deslusesc. si apoi am ajuns sa citesc paris match-uri ajunse la noi dupa vreo 3-4 luni, deja rasfoite de ‘nspe maini. apoi rusa. comentau mereu la “novosti”, seara. astea se intamplau la bunica-meu, chirurgul.

avea niste urechi maaaari. cand il vedeam mereu ne intrebam de ce. foarte inalt. si vorbea asa de tare. parca invers proportional pavilioanelor. pentru el eram mereu “copchii”. fiu de fondator de scoala de medicina la iasi. fara instincte paterne. dar fara! doar cu un fox-terrier, cu pufi, cu fetitza… caini pe care i-am prins si care pe rand m-au muscat. ii tratase pe toti, de la mitropolit, la plebe. el era cel care povestea din corturile de campanie de pe front. avea un trabant bej cu o dunga verde, pe care tata si cu unchiu-meu l-au facut vandut dupa moartea lui. si acu stiu ca-l cumparase pe 14 aprilie 1964. trei viteze. cu tapiterie cu dungi albastre. cu numar cu sot. o duminica da, una nu. si care ne dadea mereu de ziua noastra una suta lei. de-aia albastra. intr-un plic alb. sa ne luam ce vrem. sa-i spun ca niciodata nu am apucat?!

dar ce e sufletul? un abur care se plimba…