e luna plina. ca o minune, cum credea bunica. de se-nchina si-i spunea pasuri. ca in noptile de-acum luminate, pui cap la cap cele facute si te sfatuiesti cu tine. lumea judeca, te inconvoaie, iar vorbele trec din tantar armasar. si in noapte, cum crezi ca nimeni nu aude, luna iti pune gandurile in ordine. si te lumineaza fara a te orbi. cum nici atunci nu dormeam, nici acum nu mi se inchid nici ochii nici gandurile in astfel de nopti.
bunica era credincioasa. uneori spre ostentativ. dar crezurile, semnele crucii si cantarile le-am cunoscut cu ea prima data. intreaga copilarie am colindat cimitirul. ingrijeam morminte si ascultam povesti despre cei de sub noi. si oftatul batranei. si judecari de-ale viilor in nespusele sufletelor ce pluteau. citeam nume, ani, priveam fotografii, trecute vieti. asa cum sunt si azi basarabenii, bunica a crezut in soarta. credintele nu s-au prins de mine ca-n spectacol. dar drumul pana la locul tatei, focul lumanarii, tigara fumata si tacerea de loc… te aduna. stau cu mama pe o banca si bem cafea si turnam pe mormant. nu stiu, in obiceiuri neexplicate.
si totusi bunica avea descantece. mereu cand mi se facea rau sau imi ramanea gatul intors i se parea ca e de deochi. imi lua mana stanga in dreapta ei. avea o mana mica, fainoasa, curata. imi spunea sa inchid ochii. niciodata nu am deslusit cuvintele descantecului. doar tatal nostru.
si aerul din semnul crucii. de trei ori.
despre zmei si vrajitoare. de-acum. si de altadat' 