in vara lui ’99. intre buhalnita si potoci si ceahlau. eram la sfarsit de an III: dude (mesteru’), florea, ginuca, scutaru, eu si popica, care nu e in poze. dar care a fost mereu cu noi. vara aia a plecat de tot in anglia. cu ea ii schimbam etichetele lui traian, la chimie, din “uranil” in “curanil”… ca un moment de cotitura in care gasca din facultate a inceput sa se destrame. pare gen “ultima vara”, dupa care toti ne-am dus la “casele noastre”.
unii stiu, altii nu. am terminat geologie. cinci ani. fie-mi numele pe mormant “inginer”! apoi un master in biostratigrafie. apoi un doctorat in palinologie. neterminat. punct.
pozele astea ma vor face mereu sa zambesc.
in aia, pe banca — urcasem ceahlaul cu niste chinuri groaznice din cauza pietrelor de la rinichi.
in celelalte doua — incheiasem “terenul”. cumparasem paine fierbinte de la o vatra din buhalnita. pe care am mancat-o ca din tzeava. lihniti de foame! noi cred ca am fost printre ultimele generatii care au prins arca — sponsorizarea ministerului pentru practica. dupa noi potopul! am hotarat sa ne abatem de la sosea, de la drumul de 8 km… asa au iesit cadrele astea. am dat de niste corcoduse prin copaci. apoi am ajuns la un birt unde am gasit pe masa — ne astepta — lichior. cu niste urda (asta sa mor daca tin minte de unde dracu’ am luat-o!). cu bere — platita. pe drum am udat porcii de dormeau la umbra. cu guitat prelung…. pana pe la vreo opt sau noua seara. cand ne-am oprit cu totii la buda. combinatia fusese fatala.
despre zmei si vrajitoare. de-acum. si de altadat' 
parca eram draci de liceu, dar cei ce ne stiau, ne stiau toti deja “oameni” pe picioarele noastre.
unu putandu-si mandru vibram-ul abia gasit prin “2nd hand – outdoor store” pentru prima data pe munte, altul in bocanci de motociclist si blugi din cap pan in picioare (chiar si la 30de…C) si pentru care cuvantul “dat” era cel mai de pret lucru de pe lume; altul, cu parul in vant .. mai ales cand ne canta din The Animals si deastea, iar fetele, una crescuta sus pe munte, urcandu-l in fiecare zi spre casa doar ca s-ajunga mai apoi la facultate, iar Alec, urcase Ceahlaul asa… ca sa “dea la vale” o piatra ce o chinuia la rinichi de ceva timp, ca la mers n-o ntreacea nimeni, doar 7 km dus, in fiecare zi facea, pan la fac.
uitandu-ma in urma, ma cuprind regrete… ca nu ne mai gasim nici la un telefon din cand in cand cel putin.
LikeLiked by 1 person