mama nu se supara. nu zice ca-s ironica. si nu pentru ca sunt copilul ei. mama e transanta. vede povestile astea ca pe o oglinda. rade. rade cu lacrimi. si ma intreaba: asa fac? anii mi-au adus-o aproape. fiindca nu am fost asa. nu ne-am spus te iubesc, nu ne-am imbratisat. nu am avut timp. si nici stare. cine ne stie de la inceput, intelege. cine nu, sa incerce. cu toate astea, in fazele vietii, am fost echipa. cel putin noi doua. acum doar ne amintim. si descoperim ca, desi amandoua preocupate sa trecem tooone de praguri, eram constiente ca cealalta e acolo. numai ca acum le rostim.
despre zmei si vrajitoare. de-acum. si de altadat' 
One thought on “lamuriri. cu mama.”